Istoria Portugaliei

Istoria Portugaliei a început acum 400.000 de ani, când regiunea în care se află Portugalia în prezent era locuită de Homo heidelbergensis. Încă din timpuri străvechi diferite triburi au locuit în regiunea geografică a Portugaliei. 

Triburile iberice ale lusitanilor care populau teritoriul Portugaliei în antichitate a fost supuse de romani în secolele I - II î. Hr. 

Lusitania, provincie a Imperiului Roman, este cucerită în secolul al V-lea d. Hr. de triburile germanice ale suebilor, în secolul al VI-lea de către vizigoți, intrând apoi, în anii 711 - 718, în stăpânirea arabilor. 

Din secolul al X-lea, ținuturile cuprinse între râurile Minho și Douro sunt desemnate cu numele de Terra Portucallis, de la numele roman Portus Calle, al orașului Porto. Acest popor musulman a fost eventual expulzat în timpul recuceririi creștine a peninsulei. Împărțirea naturală a Peninsulei Iberice nu este de la vest spre est, ci de la sud spre nord, separând cultura și climatul atlantic de cel mediteranean. Totuși, Portugalia cu granițele aproape stabilite în secolul al XIII-lea, este una dintre cele mai vechi națiuni din Europa. A descoperit și a pierdut un imperiu, și-a abandonat și și-a recâștigat autonomia, iar de la revoluția din 1974, care a pus capăt perioadelor dictatoriale, și-a format noi legături cu fostele sale posesiuni.

În anul 1139, Portugalia devine un regat independent de regatul Leon din nord-vestul peninsulei iberice. ^[1] Pornind de la Reconquista ca o țară independentă în 1143, și cu teritoriu aproape constant din secolul XIII, Portugalia a avut o legătură profundă cu oceanul. Din cele mai vechi timpuri, pescuitul și comerțul maritim au fost printre activitățile economice principale portugheze. În timpul Reconquistei (secolele IX - XIII), pe teritoriul eliberat de sub dominația arabă ia ființă, în 1095, comitatul Portugaliei, vasal Regatului León, iar în 1139 Regatul Portughez. 

În 1147 este recucerită Lisabona (care va înlocui Coimbra ca reședință regală), 

în 1249, provincia sudică Algarve, ultima aflată sunt stăpânire arabă. La încheierea Reconquistei sunt trasate hotarele cu Spania vecină (1267), Portugalia fiind primul stat european care-și fixează definitiv frontierele, rămase neschimbate până astăzi. Istoria imperiului portughez se întinde pe o durata de aproape 600 de ani, de la capturarea orașului Ceuta în 1415 până la transferarea regiunii Macao către China în 1999 (de facto) sau acordarea suveranității Timorului de Est în 2002 (de jure), după ocuparea de către Indonezia din 1975. Imperiul s-a răspândit pe un număr mare de teritorii care acum fac parte din 53 de state suverane diferite, lăsând o influență culturală și arhitecturală profundă pe tot globul.

În secolele XV și XVI, Portugalia dă startul epocii marilor descoperiri, devine o mare putere maritimă și își extinde influența și creează primul imperiu global,^[2][3][4] Ajunge una dintre marile puteri economice, politice și militare ale lumii. În 1415 are loc cucerirea primelor așezări de pe coasta nord-africană (Ceuta), apoi expansiunea pe litoralul Africii Occidentale (călătoriile lui Henric Navigatorul); 




Henric Navigatorul a fost prinț al Portugaliei și geograf. Acesta a înființat un observator și o școală de navigație pe Capul Sf. Vincent. Aici a fost proiectat un nou tip de navă numită caravelă. El a finanțat și expedițiile de-a lungul coastei Africii de Sud.

Bartolomeu Diaz atinge Capul Bunei Speranțe,

Diaz primește o însărcinare secretă a regelui portughez Ioan al II-lea ca să continue cercetarea lui Diogo Cão de a găsi punctul sudic al continentului african și pe cât posibil drumul spre India. Exploratorul pornește pe mare împreună cu fratele său Diego Dias și cu congolezi ca traducători, probabil la sfârșitul lui august în anul 1487 cu o flotă alcătuită din trei corăbii (caravele).

Flota navighează în lungul coastei de vest africane lăsând în urmă vărsarea fluviului Congo, ajungând la ultima regiune cunoscută deja de portughezi Namibia de astăzi, trece prin Golful Balenei, spre sud traversând Golfo de São Tomé (azi Spencer Bay) ajungând la Angra Pequena (Golful Lüderitz), urmează Cabo da Volta de unde sunt împinși de un vânt din nord puternic și furtună cele două caravele rămase spre sud spre Capul Bunei Speranțe.

Navigând spre est și neîntâlnind uscat (pământ), navighează spre nord descoperind golful Angra dos Vaqueiros numită la vederea unei turme de vaci (se presupune că ar fi fost Moselbai). Mai departe, pe parcurs întâlnește Algoa Bai, Kap Padrone (12 martie 1488), unde are loc o revoltă la bord. Cu toate acestea, continuă să navigheze spre est. Astfel ajunge la vărsarea fluviului (Groot Vis) unde poate constata faptul că țărmul african are direcția nord, fiind sigur de descoperirea drumului căutat de 70 de ani. În cinstea secundului său botează fluviul Rio Infante. Fiind echipajul lui chinuit de scorbut, membrii acestuia îl silesc să se întoarcă. Pe drumul de întoarcere, ocolește din nou "Capul Bunei Speranțe" denumit de el 'Cabo Tormentoso' Capul Furtunilor ajungând înapoi în Lisabona la sfârșitul lui decembrie 1488, după o călătorie de 16 luni. Datorită secretului călătoriei, multe detalii nu pot fi elucidate.

După această călătorie, Diaz participă ca sfătuitor la întocmirea hărților și echiparea corăbiilor. Este neclar din care cauză succesorul la tron al regelui portughez, însărcinează cu expediția următoare, din 1497 pe Vasco da Gama, în locul lui Diaz. Diaz mai ia parte la expediția (1500) condusă de Pedro Álvares Cabral pe drumul maritim între Africa și America de Sud (care va descoperi Brazilia) și moare prin scufundarea corăbiei într-o furtună (29 mai 1500) în apropierea "Capului bunei Speranțe" descoperite de el.

Vasco da Gama descoperă drumul maritim spre India, a fost Vice rege al Indiei

Comandant suprem al flotei spre India

De ce a fost numit în această funcție, istoricii amintesc faptul că "da Gama" a avut contacte bune la curtea regelui portughez "Manuel I" urcat pe tron în anul 1495. Tot acest rege i-a înlesnit intrarea în "Ordinul Cavalerilor lui Cristos". Lipsa cunoștințelor de navigație marină a fost compensată prin angajarea în această expediție a celor mai buni navigatori portughezi, printre care și Bartolomeu Diaz, care însoțește flota lui până la Capul Verde.

Vasco da Gama pornește la data de 8 iulie 1497 din portul Restelo Lisabona la bordul corăbiei Nau S. Gabriel (120 t), iar fratele său Paulo da Gama la bordul lui S. Rafael însoțite de corăbiile Bérrio, Santa Fé (100 t) sub comanda căpitanului Nicolao Coelho. Echipajul flotei însuma 150 -170 de oameni, sub comanda celor mai buni căpitani și cârmaci din Portugalia cu experiență de navigare pe Oceanul Pacific. Pe vasul amiral era Pêro de Alenquer cârmaci, pe vasul São Rafael era João de Coimbra, iar pe vasul Bérrio era experimentatul pilot Pêro Escobar, dintre alți ofițeri din rândul echipajului pot fi amintiți São Gabriel Gonçalo Álvares și Diogo Cãos. Vasco da Gama navighează spre vest pe Atlantic, mai departe de coasta africană profitând de un vânt (Pasat) mai puternic. La 4 noiembrie ajunge în golful S.Elena (Sankt-Helena) pe coasta de vest africană făcând un ocol larg la depășirea "Capului Bunei Speranțe" ajungând la 25 noiembrie "Moselbai". Ajunge pe coasta răsăriteană a Africii atingând la 7 aprilie 1498 în Mombasa unde negustorii arabi caută să împiedice continuarea expediției. Mai departe navighează de-a lungul coastei răsăritene a Africii ajungând în orașul Malindi unul dintre orașele concurente Mombasei. Sultanul orașului punându-i la dispoziție un navigator cunoscător al rutei spre India. La data de 20 mai 1498 ajung corăbiile lui "da Gama" în apropiere de Calicut pe coasta Malabar. Pentru prima oară ajunge o corabie europeană coasta Indiei pe calea maritimă și înconjurarea Africii. Vasco da Gama încheie un acord comercial cu Samorim ce domnește în Calicut și se reîntoarce la 8 octombrie încărcat cu mirodenii. Prima navă din flota sa sub comanda lui Nicolao Coelho ajunge înapoi în patrie la 10 iulie 1499, Vasco da Gama numai la 9 septembrie, întârzierea se datorează morții fratelui său pe Insulele Azore. La Crăciunul anului 1499 este încredințată lui da Gama de curtea regală portugheză, conducerea orașului Sines. Începând o perioadă de conflicte între rege și da Gama pe o parte și Superiorul Ordinului Cavalerilor de Santiago, autoritățile locale constituite din nobili (familia Noronha) pe de altă parte. Da Gama fiind învins în acest conflict trebuie să părăsească orașul (1507) împreună cu familia sa, având dreptul să calce în acest ținut numai cu aprobarea Superiorului Ordinului. Cu ajutorul regelui intră în rândurile Ordinului Cristi. În 1502 este denumit de rege ca "Amiral al Mărilor Indiei" (Almirante do Mar das Índias) aceasta fiind o replica portugheză la numirea lui Cristofor Columb ca "Amiral al mărilor și oceanelor" de curtea regală spaniolă

Prima calatorie spre India

Sub conducerea lui Vasco da Gama pornește a patra călătorie 1502, care obține de la rege această însărcinare după protestul lui "da Gama", fiind împotriva numirii lui Pedro Álvares Cabral (descoperitorul Braziliei). În a patra călătorie pornesc 21 de corăbii bine înarmate, prima grupă de 9 corăbii fiind sub comanda lui "da Gama", a doua sub comanda unchiului său Vicente Sodré a treia escadră

fiind sub comanda vărului său Estêvão da Gama. Datorită contactelor bune cu curtea regală un alt unchi Brás Sodré sau cumnatul său Lopo Mendes de Vasconcelos primesc la fel funcții de conducere în această expediție, ca de exemplu puncte strategice (ex. Sofala) în Africa de est. Apariția flotei portugheze în Oceanul Indian care concurează comerțul arab și indian duce la o stare latentă de război. Astfel deja în anul 1502 la intrarea în apele Oceanului Indian trebuie să intre "da Gama" cu 15 corăbii portugheze contra 100 corăbii mai mici arabe și indiene într-o luptă navală. Salvarea portughezilor este artileria prin care obțin victoria. Folosind iscusit lupta de rivalitate, conflictele dintre prinții arabi sau indieni,precum și folosirea cu cruzime a forței reușește să învingă rezistența arabă și indiană consolidând poziția portugheză pe coasta Malabar (India).De aici se extinde Cannanore și Cochin în 1503 cu Fort Manuel. Aceste fortărețe asigură monopolul portughez comercial, aceasta fiind începutul coloniilor, ce determină hegemonia portugheză în Oceanul Indian

Ca răsplată a meritelor sale la reîntoarcere 1503 sau 1504 primește de la rege o pensie de 400.000 Reais devenind membru al curții regelui Manuel I. În anul 1518 dorește să părăsească împreună cu familia patria aceasta fiind fals interpretată. La sfârșitul anului 1519 primește de la rege titlul de Conde de Vidigueira. În decembrie 1521 moare regele Manuel, urmând pe tron fiul său Johann III (João III.) care caută corupția din comerțul cu India să o înlăture, pentru aceasta îl însărcinează pe "da Gama" numindu-l la 5 aprilie 1524 ca "Vicerege al Indiei" care împreună cu fii lui Estêvão si Paulo pornesc spre India. Sosit aici î-a o serie de măsuri de schimbarea structurii administrative, și a disciplinei militare, înlocuind aproape tot personalul, luând măsuri de plătire regulată a soldei militare. Dar viceregele este bolnav murind la trei luni după sosirea lui în India osemintele sale fiind depuse de fiul lui în 1538 la capela mănăstirii "Nossa Senhora" din Vidigueira (provincia Alentejo, Portugalia). Mormintele familiei da Gama din Vidigueira n-au mai fost îngrijite în deceniile care au urmat, motiv pentru care osemintele lui Vasco da Gama au fost transferate în anul 1880, prin grija statului portughez, într-un sarcofag onorific în mănăstirea "Mosteiro dos Jerónimos" din cartierul "Belém" al Lisabonei.

 iar Pedro Álvares Cabral debarcă în 1500pe litoralul Braziliei.

Flota aflată sub comanda lui Cabral, care avea 32–33 de ani a plecat din Lisabona la 9 martie 1500 la orele prânzului. Cu o zi înainte, ei fuseseră centrul unei ceremonii de drum-bun compusă dintr-o liturghie și o sărbătoare cu participarea regelui, curții și a unei mulțimi mari.^{[41][48][49][50][51][52]} În dimineața de 14 martie, flotila a trecut de Gran Canaria, cea mai mare insulă din arhipelagul Canarelor.^[50][53] A continuat drumul spre Capul Verde, o colonie portugheză aflată pe coasta Africii de Vest, unde a ajuns la 22 martie.^[50][54] A doua zi, un nau comandat de Vasco de Ataíde cu 150 de oameni la bord a dispărut fără urmă.^[48][50][54] Flota a trecut Ecuatorul la 9 aprilie și s-a la distanță cât mai mare spre vest de continentul african în așa-numita tehnică volta do mar („turul mării”).^[48][55] La 21 aprilie au fost văzute alge, ceea ce i-a făcut pe marinari să creadă că se apropie de coastă. A doua zi după-amiaza, miercuri 22 aprilie 1500, bănuiala li s-a confirmat atunci când au ancorat lângă ceea ce Cabral a botezat Monte Pascoal („Muntele Paștelui”, întrucât era săptămâna Paștelui). Acest punct se află pe coasta nord-estică a Braziliei de astăzi.^{[50][55][56][57]}

Descriere romantică a primei acostări a lui Cabral pe Insula Adevăratei Cruci (Brazilia actuală). Poate fi văzut pe țărm (centru) stând în fața unui soldat în armură care poartă un drapel al Ordinului lui Hristos.

Portughezii au observat localnici pe mal, și toți căpitanii vaselor s-au adunat pe nava-amiral a lui Cabral la 23 aprilie.^[58] Cabral i-a ordonat lui Nicolau Coelho, un căpitan cu experiență participant la călătoria lui Vasco da Gama în India, să meargă la țărm și să ia legătura cu ei. El a pus piciorul pe uscat și a făcut schimb de daruri cu indigenii.^[59] După întoarcerea lui Coelho, Cabral a dus flota la nord, după care a călătorit circa 65 km de-a lungul coastei, ancorând la 24 aprilie în ceea ce comandantul a botezat Porto Seguro (Portul Sigur).^[60] Acel loc era un liman natural, iar Afonso Lopes (pilot al navei amiral) a adus la bord doi localnici să discute cu Cabral.^[61]

Ca și prima întâlnire, aceasta a fost una amicală și Cabral le-a făcut localnicilor daruri.^[62] Localnicii erau vânători-culegători aflați în epoca pietrei, care aveau să fie denumiți generic de europeni „indieni”. Bărbații adunau hrană prin vânătoare, pescuit și cules, în vreme ce femeile practicau o agricultură rudimentară pe scară mică. Ei erau împărțiți în nenumărate triburi rivale. Tribul cu care s-a întâlnit Cabral se numea Tupiniquim.^[63] Unele din aceste grupuri erau nomade, iar altele erau sedentare—cunoșteau focul, dar nu și prelucrarea metalelor. Câteva triburi practicau canibalismul.^[64] La 26 aprilie, întrucât își făceau apariția din ce în ce mai mulți localnici prietenoși, Cabral a ordonat oamenilor săi să construiască un altar pe uscat unde avea să se țină prima liturghie creștină pe pământul viitoarei Brazilii. Cabral a participat, împreună cu echipajul navei sale.^[65]

Zilele următoare au fost petrecute adunând apă, hrană, lemne și alte provizii. Portughezii au construit și o cruce de lemn uriașă—probabil de 7 m lungime. Cabral a certificat că noul pământ se află la est de linia de demarcație dintre Portugalia și Spania specificată în tratatul de la Tordesillas. Teritoriul era, deci, în sfera alocată Portugaliei. Pentru a oficializa revendicarea pământului în numele Portugaliei, crucea de lemn a fost ridicată și s-a ținut la 1 mai o nouă slujbă religioasă.^[60][66] În cinstea crucii, Cabral a denumit noul pământ descoperit Ilha de Vera Cruz (Insula Adevăratei Cruci).^[67] A doua zi, o navă de provizii comandată fie de Gaspar de Lemos,^[68][69] fie de André Gonçalves^[70] (conform diferitelor surse)^[71] au revenit în Portugalia să-i dea regelui de veste despre descoperire.


Drumul spre India, cu rosu la dus si albastru la inapoiere

 Interesul lui Henry Navigatorul (secolul XV) în explorare, împreună cu dezvoltările tehnologice în navigație ale timpului au permis începerea expansiunii portugheze și progreselor în cunoașterea geografică.
Pune bazele unui vast imperiu colonial:
Ins. Capului Verde,
 Angola,
Mozambic,
Arabia de Sud,
coasta occidentală a Indiei,
peninsula Malacca,
Ceylon,
Brazilia), apogeul expansiunii teritoriului și al înfloririi economice și culturale fiind atins în timpul domniei regelui Manuel I (1495 - 1521).


La jumătatea secolului al XVI-lea, Portugalia pierde statutul de mare putere maritimă, cea mai mare parte a imperiului său colonial fiind cucerită, în secolele XVII-XVIII, de Olanda și Anglia. Între 1580 și 1640, Portugalia este anexată de către Spania.

Datorită imperiului, limba portugheza este astăzi vorbita de peste 250 de milioane de persoane (fiind a șasea cea mai vorbita limbă maternă) și există o serie de limbi creole bazate pe portugheză. După perioada ei de glorie mondială din secolele XV-XVI, Portugalia a pierdut mult din bunăstarea sa prin distrugerea Lisabonei într-un cutremur din anul 1755, ocuparea sa în timpul Războaielor Napoleonice și prin pierderea coloniei sale braziliene în 1822.

Lentul și inexorabilul declin al Imperiului Portughez nu poate fi oprit nici de reformele în spiritul absolutismului luminat din timpul regelui José I de Bragança (1750 - 1777), nici de introducerea monarhiei constituționale în (1822).

În 1822, Brazilia, cea mai importantă colonie a Portugaliei, își proclamă independența. Influenta Portugaliei a fost mult redusă în timpul secolului al XIX-lea, odată cu independența Braziliei, secol este marcat de antagonismul dintre liberali (republicani) și conservatori (regaliști), care răbufnește în frecvente războaie civile.

După revoluția din 5 noiembrie 1910 monarhia este abolită, iar Portugalia se proclamă republică, inițiind o perioadă de republicanism haotic prin care este creată Prima Republică Portugheză, fiind ulterior înlocuită de regimul autoritar de dreapta Estado Novo.

Lovitura de stat militară din 28 mai 1926, inițiată de generalul Carmona, deschide calea dictaturii lui António de Oliveira Salazar (ministru de finanțe din 1928), apoi prim-ministru (1932 - 1968), care impune în 1933 o constituție de tip fascisto-corporatist.

În 1949 Portugalia devine membru fondator al NATO. Democrația a fost restaurată după războiul colonial portughez și revoluția garoafelor din 1974. La 25 aprilie 1974 o insurecție militară (Revoluția Garoafelor Roșii), inițiată de forțele armate obosite de războaiele coloniale, îi înlătură pe succesorii lui Salazar (președintele Américo Tomás și prim-ministrul Marcelo Caetano) și deschide calea restaurării democrației. Se prăbușește astfel, fără vărsare de sânge, ultimul și cel mai vechi regim dictatorial al Europei occidentale. 

Un grup de ofițeri portughezi organizat în Mișcarea Forțelor Armate (MFA - Movimento das Forças Armadas), inclusiv elemente care luptau cu gherilele pro-independență din teritoriile Imperiului Portughez din Africa,^[6] s-a ridicat să răstoarne regimul fascist și autoritar Estado Novo care guvernase Portugalia din anii 1920. Noul regim al Portugaliei s-a angajat să pună capăt războaielor coloniale și să deschidă negocieri cu mișcările africane pentru independență. Până la sfârșitul lui 1974, trupele portugheze fuseseră retrase din Guineea Portugheză și aceasta a devenit membru al ONU. Aceasta a fost urmată de independența Capului Verde, Mozambicului, a São Tomé și Príncipe și a Angolei în 1975. Revoluția Garoafelor din Portugalia a dus și la retragerea Portugaliei din Timorul de Est din Asia de Sud-Est. Aceste evenimente au declanșat un exod în masă al cetățenilor portughezi din teritoriile africane ale Portugaliei (mai ales din Angola și Mozambic), soldat cu peste un milion de refugiați portughezi — Retornados.^[7][8]

Deși poliția politică a regimului, PIDE, a ucis patru persoane înainte de a se preda, revoluția a fost caracterizată prin nefolosirea violenței. Ținând garoafe roșii în mâini (cravos în portugheză), numeroși oameni s-au alăturat soldaților revoluționari pe străzile Lisabonei, bucuroși.^[9] Roșul era culoarea simbolică a socialismului și comunismului, principalele tendințe ideologice ale insurgenților.^[10] A fost sfârșitul regimului Estado Novo, cel mai îndelungat regim dictatorial din Europa de Vest, și disoluția finală a Imperiului Portughez. După revoluție, s-a adoptat o nouă constituție, cenzura a fost înlăturată, s-a declarat libertatea cuvântului, deținuții politici au fost eliberați și teritoriile portugheze din Africa subsahariană au primit independența 

La scurt timp după, independența a fost acordat multor țări precum Angola, Mozambic, São Tomé și Príncipe, Timorul de Est, Capul Verde și Guineea-Bissau.

Dreptul coloniilor portugheze la autodeterminare și suveranitate este recunoscut oficial la 19 iulie 1974, după o revoluție militară de stânga care a instalat un guvern care a instituit o serie de reforme democratice. Anul următor, Portugalia a declarat independența coloniilor sale din Africa: Mozambic, Angola, Guinea-Bissau, Capul Verde și São Tomé și Príncipe) și și-a pierdut colonia Timorul de Est din Asia din cauza unei invazii indoneziene. O relativă instabilitate politică, tensiuni și tentative de puciuri militare de stânga și dreapta, frecvente restructurări în lumea partidelor politice jalonează drumul Portugaliei spre o democrație pluralistă echilibrată.
Portugalia devine în 1986 membru al Uniunii Europene. Reflex al progresului economic îl constituie organizarea la Lisabona, în 1998, a Expoziției Universale, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la descoperirea de către Vasco da Gama a drumului spre India. Portugalia însăși a intrat în Uniunea Europeană în 1986, pierzând o altă dependență asiatică, Macau, redăruită unei suveranități chineze în decembrie 1999.

În prezent Portugalia este o țară dezvoltată având o economie avansată, standarde ridicate de viață   și infrastructuri de înaltă calitate, precum cea rutieră, conform „Global Competitiveness Report”.  
Totodată, Portugalia este una dintre cele mai globalizate și pașnice națiuni din lume.  Aceasta este un membru al Organizației Națiunilor Unite, Uniunii Europene, Zonei Euro, OECD, NATO, OMC, OSCE, Spațiului Schengen, Consiliului Europei și numeroase alte instituții internaționale. Portugalia a fost printre primele țări care a abolit pedeapsa capitală, în 1867. La data de 31 mai 2010, Portugalia a devenit a șasea țară din Europa și a opta țară din lume care recunoaște în mod legal căsătoriile homosexuale.^[11] De asemenea, Portugalia este prima țară din lume care a decriminalizat pe deplin utilizarea oricăror tipuri de droguri în 2001.